Istoric

Au fost etape succesive de evoluție ale Conservatorului din București.

În documentele vremii anul 1864 a reprezentat în istoria României anul “Legii agrare şi a celei rurale”; odata cu ele, la “Consiliul de Stat” ajunge şi “Proiect al Instrucţiunii”. Legea a fost sancţionată şi promulgată de Alexandru Ioan Cuza, la data de 25.11.1864 şi conţine dispozitii privitoare la învaţământul primar, secundar, gimnazial, liceu, şcoli secundare de medicină, seminarii, învaţămant superior, şcoala normală la învăţământul primar.

În actul de înființare se arăta că școala era destinată formării unor muzicieni profesioniști autohtoni.

Actul de naştere al “Conservatorului de Muzică şi Declamaţiune” este datat 06.10.1864 şi poartă semnătura domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Factorii care au determinat înfiinţarea acestui conservator, eveniment consemnat in decretul 1312 al “Regulamentului pentru Conservatorul de Muzică şi Declamaţiune” au fost demersurile şi propunerile lui Alexandru Flechtenmacher, profesor şi compozitor, conducătorul acestei instituţii, personalitatea cea mai autorizată în materie de muzică, având la activ compoziții aplaudate, dirijat orchestra teatrului, concerte ca violoncelist, cu studii muzicale la Viena și Paris.

Succesorul lui la conducerea Conservatorului a fost dirijorul, compozitorul şi profesorul Eduard Wachmann, cel care a fost preocupat de elaborarea unui nou “Regulament pentru Şcoala Medie de Muzică din Bucureşti şi Iaşi”, elaborat de “Consiliul Permanent de Instrucţie” şi care cuprindea cinci capitole, stabilind normele de funcţionare ale Conservatorului, incluzând prima referire la bibliotecă:

– administrarea Conservatorului,
– organizarea şcolii,
– disciplinele de studiu,
– drepturile şi îndatoririle profesorilor şi elevilor,
– internatul şi bibliotecile şcolii muzicale.

Universitatea Națională de Muzică din București ocupă un loc de prim plan în paleta universităților, având generații de compozitori, interpreți, instrumentiști, critici și pedagogi.

Instituţia universitară va cunoaşte multe modificări ale titulaturii sale: în 1877 se numeşte “Conservatorul de Muzică, Declamaţiune şi Coregrafie”, dar în 1877 se realizează promulgarea Proiectului de lege pentru organizarea “Conservatoriilor de Muzică şi Declamaţiune”.

Alte titulaturi ale Conservatorului, în timp, au fost:

Academia de Muzică și Artă Dramatică,
Academia Regală de Muzică și Artă Dramatică,
Institutul de Arte,
Conservatorul de Muzică Ciprian Porumbescu,
Academia de Muzică,
Universitatea de Muzică,
Universitatea Națională de Muzică.

Din anul 1904 la conducerea Conservatorului îl avem pe Dimitrie Popovici–Bayrenth, care în “ Regulamentul de funcţionare ”, adoptat în 06.09.1907 prevede reorganizarea bibliotecii.

Alfonso Castaldi considera că pregătirea muzicală a viitorilor compozitori nu se poate înfăptui în cadrul orelor de curs, fiind necesare sala de concert şi biblioteca. El a demonstrat necesitatea organizării pe criterii ştiinţifice a bibliotecii Conservatorului, a înzestrării ei cu partituri şi lucrări de muzicologie. Toate aceste sugestii s-au concretizat într-un memoriu care prevedea: “…din nenorocire, mijloacele aflate astăzi la îndemână în România, pentru cultura muzicală, nu sunt satisfăcătoare. Înainte de toate lipseşte aici o bibliotecă muzicală. Ori, în bibliotecă se formează studentul, aici se hrăneşte el cel mai bine. Autorităţile trebuie să răspundă de acest lucru şi să umple astfel o lacună de foarte mare utilitate. Înfiinţarea unei biblioteci de partituri pentru orchestră, cu cărţi de muzicografie şi studii estetico–muzicale, este foarte necesară pentru cultură generală. A auzi o simfonie, nu este îndeajuns, trebuie a o citi, a pătrunde până în substratul profund al concepţiei critice, pentru a-i releva frumuseţile-i ascunse“[1]

Prima reorganizare a bibliotecii a avut loc în anul 1914, când la conducerea Conservatorului a fost muzicianul Mihail Jora care a găsit documentele existente în bibliotecă în acel moment, într-o casă închisă, neinventariate, neputând fi folosite. Această situaţie n-a putut fi tolerată tocmai de cel care înţelegea rolul bibliotecii în pregătirea muzicienilor. S-a trecut la inventarierea volumelor şi transformarea unei “odăi” într-o sală de lectură. El arăta că în cea mai mare parte, avutul bibliotecii este rezultatul unor gesturi mărinimoase din partea unor mari muzicieni “orice ajutor din partea oricui, va fi primit cu recunoştinţă.”[2] – apelul era lansat la data de 24.01.1942 pentru crearea unor colecţii cu caracter documentar şi didactic şi ilustrează nepăsarea cercurilor oficiale de atunci care lăsau în grija iniţiativelor particulare realizarea acestui deziderat al învăţămantului muzical.

După anul 1948, Academia a funcţionat ca o facultate în cadrul “Institutului de Artă” din Bucureşti, iar din 1950 / 1951, s-a reorganizat, fiind alcătuită din 2 facultăţi: Facultatea de Instrumente, Facultatea de Compozitie, Dirijat şi Pedagogie, ambele deservite de aceeaşi bibliotecă ce şi-a completat sistematic fondurile tinzând spre cuprinderea integrală a creaţiei muzicale şi muzicologice româneşti, precum şi achiziţionarea celor mai importante documente de peste hotare. În urma respectivelor eforturi, în anul 1959 în fondul bibliotecii erau peste 42.000 de volume.

În anul 1964, Conservatorul primeşte localul din str. Ştirbei Vodă şi se pun bazele ultimei reorganizări a bibliotecii, după principii biblioteconomice. S-a militat permanent pentru transformarea bibliotecii într-o componentă adecvată a procesului de învăţământ şi într-un depozitar al tezaurului muzical naţional.

Nu trebuie omisă personalitatea lui George Enescu de a cărui activitate se leagă şi cea a Conservatorului şi a bibliotecii. Prezenţa sa se făcea mereu simţită cu prilejul unor evenimente importante (examene, concursuri); nobila sa concepţie despre muzică a influenţat procesul de învăţământ, atât prin repertoriul care se studia la diferitele secţii ale Conservatorului, cât şi prin faptul că cele mai multe cadre didactice se aflau în imediata sa apropiere, îmbogăţindu-se cu arta marelui maestru.

Din lotul primilor absolvenți, după stagii de studii în străinătate

În urma ultimei reorganizări din anul 1964, biblioteca s-a integrat în prevederile “ Regulamentului de organizare şi funcţionare a bibliotecilor din învăţământul superior “; ea păstrează evidenţele impuse de gestionarea fondului şi de organizarea biblioteconomică; pentru catalogarea publicaţiilor se folosesc regulile de descriere bibliografică ISBD (M), ISBD (S), ISBD (PM) si ISBD (CP) acceptate pe plan naţional şi internaţional şi regulile elaborate de “ Asociaţia Internaţională a Bibliotecilor Muzicale “ (AIBM) pentru specificul documentelor muzicale. Pentru publicaţiile muzicale se foloseşte un sistem de clasificare simplu, readaptabil noilor informaţii din domeniu, reprezentând o adaptare locală a sistemului de clasificare CZU, iar pentru prelucrarea monografiilor şi publicaţiilor seriale se foloseşte sistemul CZU.

[1] TOMESCU, Vasile. Alfonso Castaldi. Bucureşti : Editura Muzicală, 1958. p.48.

[2] MUZICA şi publicul. Bucureşti : Editura Academiei R.S.R., 1976. p.78.